Web 2.0: Import 100%

Alexandra Bombita,Monday, 20 July 2009

România s-a născut complexată. De aproape 150 de ani de când a fost enunţată Teoria Formelor Fără Fond, România fie se chinuie să ridice fondul, fie ciopleşte stângaci formele, fie arde etape în ploaie. Asfel s-a procopsit şi plaiul nostru mioritic cu web 2.0. Pentru că nici PR-ul nu ajunsese la vârsta majoratului, cei doi au crescut împreună şi şi-au ţinut de urât.

În timp ce Ivy Lee, P. T. Barnum şi Edward Bernays au dezvoltat pe parcursul anilor diverse modele de comunicare, încercând să definească un nou domeniu şi un obiect ştiinţific, România a copiat cu indigoul rezultatele: “Care e cea mai bună campanile electorală? Obama! Deci îi dăm cu Twitter, Facebook, Linkedin şi tre’ să iasă! Dacă mai scrie şi pe blog să dea bine, e ca şi rezolvată”. Soluţia nu ar fi ca oamenii de PR să reinventeze roata, dar diferenţele culturale dintre România şi SUA sunt cel puţin majore.

Blog de politician – a fi sau a nu fi?

PR-iştii autohtoni sunt ferm convinși că un blog dă bine în campaniile electorale. Într-adevăr, un blog dă bine dacă ai ceva de zis, iar ca politician e de dorit să ai, şi mai dă bine dacă ai şi un condei rezonabil. Ceea ce nu dă bine e să editezi un blog (tu sau staff-ul de campanie) pe care mai apoi să îl lasi în paragină cu lăcuste şi pânze de păianjen pe el.

Acelaşi lucru se întamplă şi cu Twitter, Facebook etc. De ce? Poate e de vină calitatea oamenilor, care se fac frate cu Aghiuţă doar ca să treacă puntea, poate pe partea cealaltă a punţii sunt mii şi mii de alte sarcini care nu mai lasă timp şi activităţii de Web 2.0. Eu nu am fost acolo, iar cei cei care s-au încumetat să ajungă pe acel tărâm nu s-au mai întors. Ceea ce mie îmi spune că e mai bine acolo.

În plus, PR-ul românesc de campanie se adresează tuturor şi nimănui. Oamenii de comunicare par că nu au înţeles că cetăţeanul nu îşi cumpără televizor ca să vadă spoturile electorale, nu iese pe stradă ca să admire afişele şi nici nu se abonează la Internet ca să citească bloguri îndoielnice.

Studiile arată că adolescenţii nu se prea omoară cu twitter, iar adulţii nici atât, în afara celor pasionaţi de online. Restul gustă hi5, facebook, torrents, youtube şi yahoo messenger. Deci de unde acest elan de nestăvilit de a face campanii pe reţele scoiale pe care tinerii (şi nu numai) patriei nu le frecventează?

Şi-a pus cineva problema că poate nici PR-ul românesc şi nici publicul nu sunt încă pregătite pentru Web 2.0? Până la urmă, traducţiile nu fac o literatură…