Aveţi blog. Şi cont pe Facebook. Ciripiţi pe Twitter. Vă căutaţi relaţii pe Linkedin. Simţiţi că aveţi ceva de spus în social media. Ce mai încoace şi-ncolo: sunteţi un punct mic dar strălucitor pe harta Internetului. Toate bune si frumoase. Dar ce e de facut când excesul de transparenţă vă expune sâcâielii, abuzurilor sau hărţuirii online?

Pentru un stalker priceput (vi-l mai amintiţi pe Robert De Niro in “The Fan“?), social media a facut lucrurile cum nu se poate mai simple: dacă vrei să urmareşti pe cineva, îl poţi găsi în doi timpi şi trei mişcări cu ajutorul lui Google. Ba ai şi poze la îndemână, ca sa te asiguri că e vorba de persoana pe care o căutai. Dacă ai noroc, X are profilul public pe Facebook, aşa că îi poţi monitoriza uşor prietenii. Şi dacă îl gaseşti şi pe Twitter, urmărirea devine joacă de copii: vei şti la orice oră din zi şi din noapte ce-a mai facut, unde, cum şi cu cine. Eşti un stalker începător şi înca timid? Pentru tine există Tweetstalk – un add-on pentru FireFox care îţi permite să urmăreşti oamenii fără ca ei să fie avertizaţi de prezenţa ta. Ai trecut de faza timidităţilor şi vrei să-ţi întâlneşti “subiectul” faţă în faţă? E simplu: poţi vedea la ce evenimente participă sau în ce cluburi se refugiază după program pentru un suc sau o bere – tot ce ai de facut e să fii acolo.

Lucrurile pot căpăta însă o turnură mult mai serioasă decât o joacă nevinovată de-a v-aţi ascunselea pe net: o adolescentă din Missouri şi-a pus capăt zilelor din cauza hărţuielilor suferite pe MySpace din partea unor vecini care s-au jucat de-a identităţile. Un caz similar s-a petrecut în Long Island, unde o adolescentă a dat în judecata Facebook, câţiva utilizatori înregistraţi şi pe părinţii acestora, declarând că a fost hărţuită online de câţiva foşti colegi de liceu care au creat în acest scop un grup de discuţii unde au ridiculizat-o, transformându-i anii de şcoală într-un veritabil coşmar. Poate vi se pare mult zgomot pentru nimic, dar abuzurile online se pot transforma rapid în hărţuială offline, tradusă în telefoane nedorite, acte de vandalism asupra proprietăţii personale, ba chiar atacuri în plină stradă.

Unii susţin că transparenţa însăşi este cauza problemei: oferind prea multă informaţie, invităm la abuz şi hărţuială. Acest gen de argumentaţie este însă la fel de şubred ca o pledoarie care justifică violul prin faptul că victima purta o fustă prea scurtă. Într-o lume ideală oamenii nu ar trebui pedepsiţi pentru excesul de sinceritate. Ce puteţi face totuşi pentru a evita situaţiile neplăcute de acest gen?

• Fiţi atenţi la informaţiile pe care le postaţi şi la publicul care le poate accesa: nu vă faceţi public numărul de telefon personal sau adresa de acasă pe reţelele sociale. Chiar dacă aţi restricţionat accesul la date doar pentru câţiva utilizatori, securitatea acestui gen de reţele lasă mult de dorit.
• Dacă vreunul din „prietenii” voştri noi de pe site-urile sociale dă semne de agresivitate sau hărţuială, încetaţi imediat orice contact cu el şi ştergeţi-l din lista celor care vă pot accesa informaţiile.
• Porniţi de la premiza că orice publicaţi pe net poate fi aflat, citit şi văzut de absolut oricine, deci gândiţi-vă de două ori înainte să postaţi ceva (chestiune valabila şi pentru texte, şi pentru pozele „deocheate”).
• Nu împărtăşiţi informaţii despre planurile voastre de vacanţă, în care o să lăsaţi casa nepăzită (riscaţi să o găsiţi mai goală decât aţi lăsat-o), ori despre clubul unde mergeţi diseară (riscaţi să vă „agaţe” exact stalkerul virtual, care ştie destule despre gusturile voastre încât să vă pară foarte simpatic la prima vedere).
• Faceţi networking cu discernământ: un număr cât mai mare de „prieteni” necunoscuţi pe Facebook nu vă va transforma peste noapte într-o vedetă a spaţiului online. Social media înseamnă interacţiune cu permisiunea voastră – nu vă „vindeţi” imaginea oricui.

(sursa foto)

Cum a fost, deci? Intens. Obositor. Provocator. Frustrant. Cu muncă în echipă, nervi în echipă, bere în echipă. Atmosferă de şcoală. Atmosferă de redacţie tensionată. Deadline-uri strânse, prima mea experienţă de interviu, timp de documentare scurt, „furat” de la job, emoţii mari şi multe, interviuri pe Twitter, citit mult online (despre… online). Tutun, ciocolată, drafturi de documente rescrise de căteva ori, stres, somn puţin, întrebări retorice („Aoleu, de ce m-oi fi băgat în aşa ceva?”), bucuria unor lucruri care mi-au ieşit, enervarea la gândul că pe altele le-as fi făcut, poate, mai bine, dacă aş mai fi avut puţin timp, dacă aş fi avut ceva mai multă inspiraţie, dacă aş fi fost mai organizată, dacă stelele pe cer ar fi fost aşezate altfel.

Ăsta e unul din lucrurile importante pe care le-am învăţat aici: toţi aceşti „dacă” n-au nicio importanţă. Când eşti sub presiunea unei campanii, a unui articol, a unui termen-limită, nu-i pasă nimănui că nu ţi s-au aliniat planetele în configuraţia ideală. Lucrul trebuie făcut cât mai bine posibil în condiţiile pe care le ai (îţi pică netul, te cheamă şeful în altă şedinţă, te păleşte îndrăgostirea sau ţi se îmbolnăveşte pisica).

Alte învăţăminte de aceeaşi profunzime?:) PR-ul – în special PR-ul online – nu e un job comod, de la 9 la 5. Nu poţi să ieşi din birou şi să păşeşti în altă lume, lăsând totul în urmă. Şi oricâte calităţi o avea web-ul 2.0, are şi marele defect de a fi extrem de solicitant: cu cât eşti mai prezent online, cu atât online-ul e mai prezent în viaţa ta şi într-o bună dimineaţă te trezeşti în sevraj pentru că nu ai deschis Twitter-ul, messenger-ul, cateva ferestre de browser si blogurile din reader.

PR-ul nu e nici un job glamour, în care te învărţi printre celebrităţi, aşteptând să se prindă de tine un pic din poleiala lor. E muncă, multă muncă, e adaptare la cerinţe uneori absurde, e thinking out of the box (da, ştiu că sună a clişeu, dar credeţi-mă că se aplică de minune). Noţiunile căpătate in şcoală ajută mult, dar nu sunt nici pe departe suficiente – nu poţi aplica formule standard, trebuie să te adaptezi permanent (din mers, de cele mai multe ori) la campanie, la client, la mediu.

V-am speriat? Eu sper că nu Dacă vă place domeniul, dacă sunteţi pregătiţi să vă asumaţi responsabilităţile, nu numai satisfacţiile, încercaţi experienţa „de vară” propusă de Sorin. Nu e uşor (ce farmec ar avea…), dar merită. Get out there and make some buzz!

Dacă Demi Moore si Ashton Kutcher sunt într-adevăr “cuplul anului” pe Twitter, există şi numeroase conturi false atribuite unor personalităţi, conturi care şi-au atras o masă suficientă de vizitatori încăt să poată funcţiona ca instrumente eficiente de “black PR”. De la politicieni (David Miliband, Secretar de Stat pentru Afaceri Externe in guvernul britanic, sau Condoleezza Rice, consilier pe probleme de securitate naţională în administraţia Bush) până la lideri spirituali (Dalai Lama), de la actori (Tina Fey şi  Christopher Walken) la oameni de afaceri (Bill Gates), un număr din ce în ce mai mare de figuri publice au de suferit de pe urma furtului de identitate din social media. Până şi Osama bin Laden are un cont fals pe Twitter, însă nu ştim să fi protestat în vreun fel. Exasperat de mesajele trimise în numele lui, actorul scoţian Ewan McGregor a reuşit să-şi elimine contul-pirat  (care adunase deja peste 20.000 de urmăritori) şi a ameninţat că îi va da în judecată pe internauţii care se află în spatele acţiunii de twitterjacking.

Pentru a preveni acest gen de probleme, Twitter a introdus „conturile verificate”: un marcaj care certifică autenticitatea contului în urma unor discuţii purtate cu persoana sau brandul reprezentat de contul respectiv. Pentru moment conturile verificate sunt o opţiune în variantă beta, aplicată conturilor de sportivi, actori, politicieni şi personalităţi din viaţa publică. Datorită costurilor mari (în bani şi timp) implicate de verificări, nu se ştie dacă metoda se va aplica „din oficiu” şi conturilor generale, însă dacă doriţi să vă certificaţi contul personal puteţi utiliza un formular dedicat.

Furtul de personalitate se practică cu succes şi în twittosfera românească – Traian Băsescu „beneficiază” şi el de un cont-pirat, la fel şi criticul de film Alex. Leo Şerban, starleta porno Alina Plugaru sau realizatorul TV Mircea Badea.

Ce puteţi face odată ajunşi în postura de victimă a furtului de identitate pe Twitter? Nu prea multe: doar să trimiteţi un mail cu reclamaţia aferentă. Şi să comunicaţi pe toate canalele posibile că acel cont nu vă reprezintă. Însă de multe ori reacţia poate veni prea târziu, când daunele de imagine au devenit deja prea mari pentru a mai putea fi reparate.

Vă recomandăm, aşadar, o abordare pro-activă: folosiţi Knowem.com, serviciul care verifică disponibilitatea unui username în peste 100 de site-uri social media, şi înregistraţi-vă contul înainte de a o face altcineva.

Cum funcţionează? Simplu: odată ajunşi pe site vi se vor cere userul şi parola de Twitter (dacă aveţi dubii în privinţa politicii de privacy citiţi pagina cu „Termeni si condiţii” scrisă mărunt de cei de la Warner Bros). Apoi puteţi alege vraja pe care vreţi să o trimiteţi, şi utilizatorul pe care îl veţi ferici cu exerciţiile voastre de magie – aplicaţia vă permite să deschideţi lista de followers, dar le puteţi tasta numele şi direct în fereastra dedicată. Din fericire nu există opţiunea de a alege mai mulţi destinatari, aşa încât spam-ul (fie el şi magic) e descurajat din start.

Vrăjile voastre vor ajunge însoţite de o dedicaţie pe care o puteţi alege din liste predefinite (de genul „Ţi-am preparat un elixir al dragostei pentru că nu-mi mai pot ascunde sentimentele sub Mantia Invizibilă”, „Ţi-am trimis un stol de păsări ca să-ţi distrag atenţia de la fata aia cu care vrăjeşti” sau „Promit să te iubesc chiar dacă eşti un Încuiat”). Destinatarul va primi un mesaj direct cu textul „Check this out, it’s magical” (din păcate textul nu e customizabil) şi un link care îi va deschide în browser pagina personala de Twitter învaluită de magie.

Daca vreţi să vă lăudaţi cu nou-dobânditele voastre calităţi de ucenici vrăjitori, aplicaţia vă va actualiza automat statusul pe Twitter, anunţând sus şi tare „I have been casting spells from Harry Potter and the Half-Blood Prince on my followers” şi îndemnându-vă auditoriul să-şi încerce puterile (o căutare dupa termenii-cheie ai mesajului vă va convinge, dealtfel, de succesul acestei campanii online, cu zeci de noi adepţi în fiecare oră).

Aşteptăm cu interes adaptarea la plaiul mioritic, poate într-un demers similar pentru următorul film al lui Sergiu Nicolaescu – mesaje precum „Un fleac. M-au ciuruit” ori „Nu trage, dom’ Semaca, sunt eu, Lăscărică” ar prinde, cu siguranţă, la publicul de toate vârstele.

Ruxandra Predescu

Cum aţi ajuns în zona de PR şi de ce aţi ales acest domeniu?

“Intrarea mea în zona PR-ului a fost ceva aproape firesc, după mai mulţi ani de mass media. Firesc, dar şi abrupt, pentru că primul job de PR a fost la Roşia Montană Gold Corporation – o adevarată provocare! Mi-a placut şi încă îmi place comunicarea, aşa că n-am mai schimbat domeniul. Să zicem, însă, că acum l-am extins întrucâtva: în prezent, conduc un departament de marketing şi comunicare, ceea ce-mi oferă o perspectivă mai completă asupra produselor pe care le am în grijă.”

Relaţiile publice înseamna muncă sau glamour? Inspiraţie sau transpiraţie? Povestiţi-ne o zi tipică din viaţa unui “om de PR”.

“Cred că PR-ul, făcut aşa cum cred eu că trebuie făcut, înseamnă mult mai mult(ă) muncă decât glamour. Aşa trebuie să fie, iar cine crede altfel ori face jobul ăsta greşit şi dintr-o regretabilă eroare, ori nu face jobul ăsta deloc. În ceea ce priveşte inspiraţia şi transpiraţia, as spune, parafrazând un celebru slogan, că transpiraţia strică reputaţia. Deci fără transpiraţie, la modul propriu.

Altfel, dincolo de talentul nativ pentru un job ce prespune comunicare şi diplomatie, “transpiraţia” înseamnă multă documentare, înseamnă a fi la curent cu agenda zilnica a societăţii şi a domeniilor în care activează clienţii tăi, pentru că inspiraţia nu vine chiar din neant. Şi nu mă refer la inspiraţia de tip plagiat ci la cea autentică. Pentru ca să-ţi vină idei, rotiţele trebuie să se învartă. Dar nu în gol.

O zi de lucru începe cu presă, bloguri – asta aşa, la cafea. Continuă cu întâlniri, proiecte, propuneri, mailuri, şedinţe.. de fapt, nu cred că există zile tipice. Şi-mi place că e aşa.”

În ce măsură aţi integrat instrumentele de tip social media în planul de relaţii publice al companiei pe care o reprezentaţi?

“Divizia Business de la Realitatea Caţavencu foloseşte câteva instrumente din zona social media: breaking news şi cele mai importante ştiri din print se regăsesc şi pe Twitter iar grupul Antreprenor de pe LinkedIn numără deja câteva sute de membri. Avem în plan mai multe proiecte ce au şi componente social media, însa acestea din urmă prespun mai degrabă mass market, iar produsele diviziei noastre au un target mai nişat. Oamenii de afaceri nu prea stau pe Facebook.”

Chiar dacă problemele la nivelul trustului sunt gestionate la divizia Corporate Affairs, am vrut să aflăm şi părerea Ruxandrei în legatură cu “criza de imagine” a grupului Realitatea-Caţavencu indusă de restructurările ce au afectat ziarul “Cotidianul”:

“Eu pot să-ţi spun doar că în Divizia Business – şi aici vorbim, în cea mai mare parte de jurnalişti care ştiu clar ce se întâmplă în economia reală –  reducerile salariale au fost privite şi primite cu calm. Colegii mei au înţeles că e o masură dictată de realităţile economice şi au acceptat-o ca atare.

Personal, cred că nu măsurile de la Cotidianul au provocat o “criză de imagine” (asta dacă ar fi să accept ca există vreuna, ceea ce, totuşi, nu cred), cât reacţiile şi comentariile unor oameni care, culmea!, nici măcar nu sunt afectaţi de aceste măsuri. Comentariile gen “nasol, da’ bine le-au facut!” – mi se par cu atât mai jenante privite din perspectiva crizei care, într-un fel sau altul, ne afectează pe toţi. Bucuria de a vedea gripată capra vecinului e pur şi simplu tristă.

Mai degrabă aş zice că au o criză de imagine (una reală, de data asta) alte entităţi media (pe care, desigur, voi omite sa le nominalizez). Cotidianul. e un brand solid, serios, bine construit şi care a fidelizat prin calitatea produsului, nu altfel, aşa că, atâta timp cât calitatea produsului ramane neschimbată, Cotidianul o sa ramană acolo unde e, în top-quality.”

Reporter la ziarul AZI apoi la Tele 7abc, prezentator de ştiri şi redactor-şef la Antena 1, redactor-şef la Jurnalul Naţional şi director editorial al departamentului de ştiri din Antena 3, Vlad Petreanu este în prezent nu doar producător şi realizator la Antena 3, ci şi o voce apreciată în blogosferă”.

Activ pe Internet din mai 2007 (iniţial pe http://amardezi.blogspot.com/, migrând ulterior la http://www.petreanu.ro/), Petreanu abordează pe blogul său teme din cele mai variate, de la media sau politică până la fotbal, filme sau călătorii. Ce l-a determinat să aleagă jurnalul online, după aproape 20 de ani de presă clasică? Aflăm chiar de la el: „E plăcerea de a publica fără restricţii. Pentru un gazetar (deja) vechi, asta e o posibilitate fascinantă. Este, evident, vorba şi despre interacţiunea cu cititorii textelor pe care le public aici. În media tradiţională, această relaţie este mai degrabă una instituţională – aici putem conversa direct.”

Feedback-ul de la cititori este văzut ca principalul avantaj al bloggingului, comparativ cu jurnalismul tradiţional. Cititorii sunt „şefii”, cei care decid subiectele interesante, iar bloggerul are libertatea de a stabili conceptul editorial şi formatul, „o provocare pentru orice jurnalist”. Anumite principii de etică în comunicare trebuie, totuşi, respectate şi în blogosferă, susţine Vlad Petreanu într-un interviu derulat pe Twitter în cadrul proiectului Internship PR 2.0 :”libertatea de exprimare nu exclude etica, dimpotrivă. E diferenţa între libertate şi libertăţi. Libertăţi îşi iau mitocanii.”

Chiar dacă Asociaţia de Monitorizare a Presei (AMP) nu poate reglementa comunicarea pe bloguri, dezbaterea legată de codul deontologic pentru mediul virtual „este una justificată”, apreciază Petreanu. Sperăm să ne împărtăşească în curând şi 10 principii ale bloggingului, similare celor enunţate pentru breasla jurnalistică, în contextul în care este foarte probabil ca în următorii ani graniţele dintre bloggeri şi jurnalişti să se estompeze (după cum estimează Jeremy Wright), “întrucât vor fi toţi uniţi de acelaşi ideal: de a sluji adevărul”. Probabil o veste bună pentru bloggerii care se plâng adeseori că oamenii de PR nu îi tratează la fel ca pe jurnalişti; dar nici nu trebuie, nuanţează Vlad Petreanu: cea mai bună abordare este una „personalizată, indiferent de categoria socială”.

Însă până la momentul înfrăţirii supreme de-o parte şi de cealaltă a tastelor, avem cinci reguli de etică a bloggingului enunţate de acelaşi Jeremy Wright, prezent la conferinţa RoNew Media 3.0:

• scrii doar ce ştii că e adevărat;
• dacă ai dovezi online sau informaţii din surse online, pune linkuri;
• nu scrie ca şi când ai putea să corectezi mai târziu;
• identifică fiecare potenţial conflict de interese;
• dacă altcineva ar scrie mai bine informaţia decât tine, lasă-l pe el să o facă.

În online-ul românesc s-a încercat formularea acestui gen de bune practici de trei ani încoace – din păcate fără rezultate vizibile. Îndreptate mai mult spre „ce” decât spre „cum” să scrii, normele luate în discuţie de AMP vizează pentru moment evitarea atacurilor discriminatorii şi a prejudecăţilor legate de rasă, vârstă, sex, orientare sexuală, religie, etnie, dizabilitate, aspect fizic sau statut social. Pe scurt – corectitudinea politică. Noţiune devenită un-cool în ultima vreme şi ignorată suveran de mare parte a blogosferei româneşti – nu politeţea aduce trafic, ci limbajul agresiv şi conflictele virtuale, echivalentul pe web al scandalurilor din presa tabloidă. Şi-apoi, minciună sau adevăr – cui îi mai pasă, atâta timp cât e vorba de un subiect fierbinte?

„A sluji adevărul” nu este doar un motto nimerit pentru micul manual de conduită online ce întârzie să apară, ci şi una dintre „poruncile” codului de etică în relaţii publice citat de Andrei Chirica pe blogul său. Etica în PR înseamnă să comunici onest, responsabil, şi să acorzi prezumţia de inteligenţă jurnaliştilor cu care intri în contact. Un bun profesionist în relaţii publice ar trebui să se bazeze pe valoarea de ştire a comunicatului său, iar nu pe varii metode de “influenţare” a presei. Altminteri riscă să comită una din cele mai frecvente greşeli, semnalată de Vlad Petreanu, şi anume să confunde jurnaliştii cu “transmiţători de mesaj fără capacitate de analiză proprie”.

(sursa foto)

Odată cu schimbarea jobului, însă, mi-am îmbogăţit mult perspectiva asupra relaţiilor publice. Am întâlnit oameni care gândesc strategii eficiente de comunicare şi promovare a unor branduri, oameni care cred în mesajul pe care îl transmit, care tratează corect toate categoriile de public, fie că e vorba de cel intern sau de cel extern companiei. Oameni care ştiu cum se organizează un eveniment şi cum trebuie targetat publicul ţintă, care scriu bine şi vorbesc la fel, care înţeleg că “mediul este mesajul” şi se adaptează în consecinţă. Oameni care au realizat că “PR” înseamnă mai mult decât „Press Release”. Şi am înţeles treptat că relaţiile publice nu sunt jobul acela glamorous din prejudecăţile colective, împărţit între birouri fancy, evenimente mondene şi socializare cu jurnaliştii, ci presupune muncă multă, deadline-uri strânse, strategie şi inspiraţie.

Am întâlnit, însă, prea puţini manageri care să înţeleagă că un PR bine realizat poate aduce beneficii importante de imagine, notorietate şi fidelizare a consumatorilor. Conform unui studiu bazat pe raportul Best Global Brands al Interbrand din 2008, o bună parte din valoarea brandului (în medie 27%) depinde de numărul apariţiilor acestuia în presă, ceea ce poziţionează PR-ul ca o metoda foarte eficientă de a genera ReturnOnInvestment cu eforturi minime în condiţii de criză. Condiţii care, gestionate inteligent, pot reprezenta un moment bun pentru câştigarea unor noi segmente de piaţă şi creşterea notorietăţii companiei. Departe de a fi “un moft” destinat în exclusivitate organizaţiilor mari, PR-ul poate aduce venituri la orice nivel de organizare – aport cuantificabil acum mult mai uşor în cazul campaniilor derulate în social media.
Dincolo de mituri şi prejudecăţi, la intersecţia între ştiinţe exacte şi creativitate, PR-ul e unealta care dă voce şi personalitate companiei voastre. Şi nu în ultimul rând – îi dă putere. Folosiţi-o!
(sursa foto)

Şi totuşi realitatea ne contrazice aşteptările, aşa cum explică chiar un adolescent: Matthew Robson, stagiarul în vârstă de numai 15 ani de la Morgan Stanley, al cărui raport legat de consumul media al tinerilor a provocat discuţii aprinse în urma publicării. TV-ul nu este abandonat în favoarea noilor tentaţii din online, arată Robson, dar adolescenţii au devenit mai selectivi cu programele vizionate şi adeseori aleg să urmărească emisiunile preferate în streaming live pe Internet sau înregistrate în sistem DVR. Radioul clasic cedează locul versiunilor online (precum Last.fm), care permit alcătuirea unui playlist propriu, în timp ce ziarele pierd teren vertiginos, singurele “supravieţuitoare” fiind tabloidele (cu un format uşor de parcurs) şi cele distribuite gratuit.

În ceea ce priveşte Internetul, Robson indică printre preferatele adolescenţilor site-urile de socializare (cu precădere Facebook), portalurile cu conţinut video (precum YouTube) ori reţelele de file sharing, ce permit descărcarea de muzică şi filme. De un tratament aparte “beneficiază” însă Twitter, una din apariţiile recente în peisajul new media. Platforma de microblogging lansată în vara anului 2006 a suscitat iniţial interesul adolescenţilor, însă a sfârşit prin a fi abandonată în favoarea altor comunităţi – unul din principalele motive fiind acela că e o reţea de “urmăritori” e relativ dificil de construit (şi la ce bun să scrii dacă nu te citeşte nimeni), un altul fiind costurile implicate de publicarea mesajelor prin intermediul SMS-urilor trimise de pe telefon.

Nici în România Twitter nu stă mai bine la capitolul popularitate în rândul adolescenţilor: conform unui sondaj realizat în luna februarie a acestui an de Cristian Manafu, doar 7.2% din “twiteriştii” români au sub 18 ani, în timp ce 75% se încadrează la categoria de vârstă 21-30 ani. Disproporţia se păstrează şi în cazul Facebook, unde trendul crescător nu s-a reflectat corespunzător în rândul utilizatorilor foarte tineri – doar 4000 din cei circa 65000 de useri înregistraţi în luna februarie 2009 având sub 18 ani. Audienţa de teenageri români este concentrată în principal pe Hi5 (suntem a 5-a ţară din lume în materie de utilizatori ai reţelei), unde principala forma de interacţiune constă în comentariile la imaginile încărcate de alţi useri, iar socializarea se rezumă deseori la adăugarea de noi “prieteni” – în fapt străini cu care nu vei schimba niciodată mai mult de câteva cuvinte. Yahoo Messenger şi site-urile de torenţi vin să întregească peisajul online preferat de adolescenţii de la noi, orientaţi mai puţin către networking şi consolidarea unor legături deja existente din viaţa reală cât spre întâlniri online şi downloaduri ilegale.